Prin clasa a XI-a sau a XII-a, nu mai rețin exact, am avut un control de rutină la liceu, în care eram măsurați, cântăriți și cam atât, parcă. Cântarul a arătat 85 kg, așa că atât eu cât mai ales colegii am fost surprinși de cifra deloc ușor de ignorat. Nu se vedeau acele kilograme, dar a fost începutul glumelor nu mereu digerabile.
Kilogramele au început să se adune, cel mai probabil, odată cu descoperirea berii. Nu mă feresc să spun că berea este o mică slăbiciune de a mea și de-a lungul timpului am consumat-o în cantități industriale.
Cu cât consumul de bere a crescut, cu atât asta se putea vedea și pe cântar. Au urmat apoi momente deloc ușoare pentru mine, ceea ce a dus la o considerabilă pierdere a încrederii și a respectului de sine. Mi-am neglijat aspectul, iar odată cu pauza cauzată de o operație de apendicită, kilogramele au luat-o razna.
În ultimii ani, tendința a fost mai mereu ascendentă. Chiar dacă a fost un moment în care reușisem să dau jos destul de mult, fără să fac ceva anume în mod special, poate doar consumul mai mare de apă să fie o explicație. M-am bucurat de acel moment, doar că a trecut, iar kilogramele s-au adunat și mai mult.
Altfel spus, luarea în greutate reprezintă o consecință a neglijenței mele, a stilului de viață dezordonat, a nepăsării, a lipsei unui program de masă, a numeroaselor beri ce s-au adunat de-a lungul timpului, a lenei și mai ales a lipsei de motivație. L-am luat pe „oricum nu pot face nimic în sensul ăsta” în brațe, și m-am complăcut.
Acum simt că am atins apogeul. Scaunul de la birou îmi arată asta. Telescopul suferă ori de câte ori mă așez, iar asta a devenit rușinos. Mă bucură doar pozele de la piept în sus, oglinda abia dacă mă mai cuprinde și totodată mă simt mai obosit ca niciodată.
Dacă formez cifra de pe cântar, răspund serviciile de urgență. Iar dacă raportez cifra la înălțime, atunci nu sunt deloc ok.
Despre complexe nu vreau să vorbesc. Dar au fost și încă mai sunt.
De unde motivația?
Un amic a postat pe Instagram roadele muncii sale din ultimele 3 luni. Îl cunosc de dinainte să se îngrașe, iar la un moment dat ne puteam duela în kilograme. Acum e mai mult decât ok, ba chiar m-a făcut să îl invidiez.
A fost momentul în care am zis: cum bă, ăsta poate și eu nu? Un declic, să zic așa.
Pentru că îl cunosc, știu că nu vinde gogoși. Am încredere în el, așa că am decis să apelez și eu la persoana care l-a ajutat. Este vorba despre ceva regim alimentar, pe care l-am început și eu de azi. Curând va apărea, probabil, și mersul la sală.
În plus, hainele au început să redevină mici. Îmi găsesc tot mai greu anumite articole vestimentare. Și totodată, am lângă mine o persoană importantă ce aș vrea să se simtă cât mai bine cu mine.
Am ajuns, cred eu, la vârsta în care conștientizez mai mult importanța sănătății, mai ales după ce în ultima vreme am călcat pragul urgențelor de vreo două ori. Din motive deloc de speriat, ci mai degrabă din cauza ghinionului.
Nu dorm bine. Nu mă odihnesc. Mă trezesc prost. Iar toate astea apar, desigur, și din cauza greutății.
Drept urmare, am zis să trec la treabă. Să vedem ce iese, cert e că sunt destul de motivat și ar trebui să fie bine.
Fac acest articol deoarece știu că tot ce se pune pe blog, rămâne pe blog. E o obligație, să zic așa. În plus, cred că e un subiect interesant despre care aș putea scrie. Iar cum sunt lipsit de idei uneori, îmi propun să slăbesc și pentru a scrie pe blog despre asta. Sunt sigur că sunt persoane interesate de subiect.
Drept urmare, urmează să vă țin la curent despre progres, pentru că știu sigur că sunteți curioși.
