Traseu pe Vârful Toaca, Ceahlău: impresii de la cineva cu rău de înălțime
Weekendul trecut parcă am simțit că mașina va dori să tragă pe dreapta, la fel și vremea. Se anunța cumva ca fiind ultimul weekend frumos de toamnă, iar în lipsa altor planuri – a se citi planuri, nu lucruri de făcut – am zis să mai bifez o drumeție.
Mi-aș fi dorit 5 vârfuri montane anul acesta, dar șansele de a le bifa sunt destul de mici. Totuși, dacă includ traseele făcute pe Via Transilvanica, am 5 drumeții, așa că sunt în grafic.
Am vrut să încep mai lent așa, motiv pentru care am început cu Pietrele Doamnei. Următoarea drumeție a fost pe Giumalău, traseu pe care voi dori să îl refac, dar să adaug rute în plus. Iar după cele două etape de pe Via, am zis că sunt pregătit de Vf. Toaca.
Am tot căutat drumeții nu foarte departe de casă, din motive de 11 lei motorina, iar Toaca era relativ aproape, la aproximativ două ore de condus. Am mers într-o sâmbătă, zi frumoasă, iar asta s-a simțit. Multă lume, ceea ce nu mi-a plăcut neapărat. Voi dori să îl refac, dar în timpul săptămânii.
Am ajuns mai târziu decât voiam, iar asta pentru că nu m-am putut trezi devreme. Iar cum GPT zicea că traseul va dura vreo 4 ore, am adoptat un ritm destul de alert. Totuși, probabil că la fel aș fi făcut și în cazul în care nu eram pe grabă. Nu îmi place să mă plimb pe munte, ci îmi place să fiu alert.
Am urcat pe traseul marcat cu dungă roșie, neștiind că mai există o urcare, anume cruce roșie. Iar sus pe vârf am ajuns într-o oră și 50 de minute. Prima parte a traseului a fost mai grea, dar mai apoi totul lejer. Nici măcar scările nu s-au simțit greu ca efort, dar răul de înălțime a vrut să se facă prezent.
La urcare am stat doar cu capul în pământ, iar cât m-am odihnit, sus, mă gândeam doar că o să fie nasol la coborâre. Și așa începea să fie. Doar că după câteva trepte, m-am enervat și m-am oprit. M-am pus pe o treaptă și am analizat… înălțimea. Am lăsat palpitațiile să își facă de cap, m-am acomodat cumva cu ideea și apoi am coborât foarte lejer, fără teamă. S-a simțit ca o palmă dată răului de înălțime. Și cu ce sete s-a dat!
Sus pe vârf m-am uitat în pliantul oferit la ghișeul de informații și așa am văzut că mai există o rută, așa că am coborât pe aceea. Mult mai greu acel traseu, mai ales pe coborâre, așa că am regretat că nu am urcat pe acolo. Va trebui să îl refac, de data aceasta în sens invers.
Ca timp de coborâre au fost tot vreo două ore, dar unele coborâri au fost destul de dificile. Am și alergat pe alocuri, să mai antrenez abilitatea de a alerga pe trail, la vale, dar echipamentul nu a fost ce trebuie.
Am trecut pe la Cascada Duruitoarea, frumos loc. Acolo am făcut popas, am luat câteva guri și am pornit către parcare.
Superb traseul, priveliști de poveste. Prin urmare, las și câteva poze mai jos, poate o să vă placă.
Ceea ce nu mi-a plăcut a fost murdăria. Plin de gunoaie peste tot, în special șervețele și mă întreb… dacă știi că te apucă nevoile, de ce te pregătești cu șervețele, dar nu poți lua un sac de gunoi cu tine?
Probabil că nu voi bifa prea multe trasee „instagramabile” și populare. Nu de alta, dar parcă îți strică feng-shui-ul astfel de peisaje.
De altfel, ca efort și ca natură, e o drumeție pe cinste. Recomand.
