Anul ăsta, pe 15 iulie, am decis să sărbătoresc primul an de după 30 într-un mod diferit față de anii precedenți. Am renunțat la grătar și bere, iar banii economisiți au ajuns într-o pereche de bocanci pentru drumeție. I-am încălțat și am mers pe Rarău, acolo unde m-am îndrăgostit – iremediabil – de munte.
De atunci, am mai bifat o drumeție (pe Giumalău) și între timp pregăteam următoarea ieșire pe munte, dar a intervenit o oportunitate ce nu putea fi ratată: inaugurarea unui nou traseu de la Putna la Sucevița, prima etapă a traseului Via Translivanica.
Au fost Alin Ușeriu, părintele acestui drum, și Tibi Ușeriu, ceva ministru de mediu, dar și peste 200 de persoane care au vrut să facă acest nou traseu. Experiența a fost cât se poate de faină. Cumva e genul de traseu care îmi place mie. La primele două, m-am întors mereu cu dezamăgirea: parcă a fost prea scurt.
Idealul pentru mine e să mă plimb timp de câteva ore bune, pe porțiuni atât intense, cât și mai lejere. Dacă am ocazia să cunosc și oameni, cu atât mai bine.
Treburile s-au legat foarte bine. Urmăream materiale cu Via Transilvania pe YouTube de ani buni și exista dorința de a porni și eu pe acest drum, la un moment dat, doar că nu am găsit niciodată curajul/energia/timpul pentru a începe.
Era o oarecare teamă de necunoscut, pentru că urma să pornesc singur pe un drum destul de lung. Prin urmare, a apărut evenimentul cu 200 de persoane. Totodată, mă gândeam că ar fi complicat cu transportul, deoarece va fi necesar să mă întorc după mașină după fiecare traseu. Ei bine, organizatorii au oferit transport gratuit înapoi către Putna. Ce scuze mai puteam găsi?
Cum a fost prima zi pe Via Transilvanica, de la Putna la Sucevița
Am reușit să mai găsesc câteva persoane interesate de această experiență, așa că ne-am organizat cu transportul. Voiam să ajung mai devreme de ora 11, când am fi pornit la drum, să mă pot bucura de o cafea în tihnă, să vizitez Mănăstirea Putna și totodată să trec și pe la bunici, dacă tot traversam localitatea.
Nu am reușit să ajung chiar atât de devreme precum voiam, dar a fost în regulă. Mă așteptam să fim câteva zeci de oameni, dar eram sute, ceea ce m-a surprins puțin. A fost scenă, au fost discuri și un shop, ocazie cu care mi-am cumpărat și eu Carnetul Drumețului, precum și cartea lui Tibi, 27 de pași. Am făcut poze, am luat autograf, așa că amintiri vor fi.
Pe la 11 am pornit la drum, iar traseul e cât se poate de fain. Începe cu o urcare mai serioasă, iar până la final mai ai doar o urcare mai solicitantă. În rest, e plimbare prin pădure. Poate și coborârea la Sucevița să fie etichetată ca fiind mai dificilă, dar cred că e un traseu pentru oricine.
Nu mi-a plăcut neapărat ideea de grup foarte mare. Printre atâția, sigur găsești persoane care să îți fie antipatice. Acesta a fost și motivul pentru care, la un moment dat, am decis să grăbesc ritmul și să prind începutul șirului. Culmea, a fost o decizie tare bună, pentru că astfel am reușit să cunosc câțiva oameni faini, cu care m-am împrietenit inclusiv pe rețele și am zis că vom încerca să continuăm drumul împreună. Sper să ne iasă.
Cei 17.5 km i-am făcut în aproximativ 4 ore, dar sunt convins că dacă porneam singur și nu eram nevoit să mă adaptez unui ritm impus de către grup, aș fi ajuns în maxim 3 ore și jumătate.
Am stat prin Sucevița, așteptând restul călătorilor, iar în final ne-am suit în autocar și am pornit înapoi către Putna, acolo unde a fost organizat și un festival de folk, la care am asistat câteva ore.
Am făcut mișcare, m-am bucurat de peisaje și de oameni și totodată a fost o zi în care am simțit că am învins anxietatea, iar asta m-a făcut să îmi doresc să continui cât mai curând traseul.
Ziua 2 pe Via Transilvanica: Sucevița – Vatra Moldoviței
Mă entuziasmez mult ori de câte ori încep câte ceva, dar trebui să profit de entuziasmul noului început, că altfel mă las. Prin urmare, voiam să continui drumul cât mai curând, că altfel mă temeam că nu mă voi mai întoarce pe el.
Totuși, nimic nu părea să se lege. A început să plouă încă de sâmbătă seară, a plouat toată noaptea, și se anunțau ploi inclusiv pentru a doua zi. În plus, oamenii spuneau că etapa a doua e mult mai grea, iar totodată exista riscul de a te întâlni cu câini ciobănești. Mai mult decât atât, nu mai exista un grup, ci trebuia să pornesc la drum singur.
Cumva m-am culcat cu gândul că nu voi merge, însă de dimineață voința a revenit. Am ratat alarma de dimineață și îmi era clar că nu voi putea face traseul fără să mă plouă și totodată au fost și alte semne care păreau să îmi spună că trebuie să mă întorc din drum: am vrut să cumpăr anumite lucruri, dar era închis. Am vrut să cumpăr o apă, dar nu avea rest. Mai mult decât atât, am pornit într-o cu totul altă direcție și am făcut 1 km aiurea.
Iar când am revenit la drum, a început să plouă.
Cu toate acestea, mi-am amintit rândurile scrise de Tibi Ușeriu în cartea pe care o cumpărasem: ușor poate oricine. Prin urmare, i-am dat înainte și zău că a fost o decizie tare bună.
Încă din Sucevița am întâlnit doi drumeți cu care am parcurs jumătate de traseu, până în zona unde aș fi putut da de câini. Nu au fost câini, așa că de la jumătatea drumului am mers mai rapid, încurajat fiind și de tunetele care se auzeau dinspre destinație.
Am mai găsit trei oameni și un cățel pe drum, suru`, dar cu ei am petrecut și mai puțin timp, fiind mai lenți, iar mai apoi, timp de aproape o oră sau chiar mai bine, am mers prin ploaie până aproape în Vatra Moldoviței. Am avut eu ceva echipament impermeabil, dar cumva apa a reușit să se strecoare peste tot. Noroc că am avut măcar o bluză de schimb în rucsac. De ținut minte că ar fi util și un tricou în plus acolo.
De data aceasta, am avut parte de un traseu mult mai intens, pe care l-am făcut în 6 ore și puțin, dar pe care în mod normal l-aș face probabil în 5. Din nou, m-am adaptat adesea la viteza grupului. Dacă în prima tură am ars 1915 calorii, în a doua au fost vreo 3300. Cred că poate fi util pentru a vă face o idee despre dificultate.
În schimb, mi-a plăcut chiar mai mult. Constat că nu sunt genul de drumeț care vrea doar să se bucure de plimbare și priveliște, ci totodată am nevoie să simt drumul mai intens, să crească pulsul, să ardă mușchii, așa că grăbesc adesea pasul, de aceea și las grupurile în urmă.
Îmi place să mă bucur de drum singur. E o liniște aparte, e timp pentru gânduri și pentru curățenie, de aceea probabil că voi mai porni singur pe drumul ăsta. Îmi place totodată să descopăr oameni, motiv pentru care mă grăbesc la un grup la altul, cu speranța că voi da de noi oameni interesanți.
În prima zi am cunoscut 4 oameni faini. În a doua cel puțin 3, chiar dacă legătura am păstrat doar cu o persoană și sunt convins că odată cu numărul de kilometri parcurși va crește și numărul de oameni faini cunoscuți, iar asta mă face să îmi doresc să continui.
Mi-ar plăcea să termin zona Bucovinei anul acesta. Nu știu dacă voi reuși, dar cel puțin voi încerca. În septembrie vor fi – sper eu – două zile pe traseu, poate chiar trei, iar dacă octombrie ne va oferi vreme bună, mă tentează să încerc să finalizez drumul.
Vă țin la curent, oricum.
S-a scris mult și sunt sigur că nu am zis tot ce voiam. Probabil că era util să fi scris două articole, pentru fiecare etapă, dar așa voi face în viitor. Promit.