Tot despre alergare: am văzut primele rezultate ale antrenamentelor
Până acum am avut puține momente în viață cel puțin la fel de satisfăcătoare. Am participat pe 1 noiembrie la Run Iași și am simțit pentru prima oară că toate antrenamentele nu au fost în zadar. Am alergat super bine, am doborât recorduri personale, așa că nu puteam să las momentul să treacă fără un articol.
Am început să alerg pe 8 iunie 2026 și de atunci s-au adunat câțiva kilometri. Am alergat din prima 5 km, dar țin bine minte că a fost greu. Am avut nevoie de multe pauze de mers. Ritmul nu a fost neapărat rău, dar efectiv nu puteam să îl duc. Era sufocant.
Pasionat de monitorizare cum sunt, am urmărit alergările cu ceasul pe care îl foloseam atunci, un Samsung Galaxy Watch 6, dacă țin bine minte (îl pun pe OLX zilele astea, dacă e cineva interesat). Dar cum autonomia nu este punctul forte al ceasurilor Samsung, am vrut să trec la nivelul următor, așa că am făcut tot posibilul să iau un Garmin.
Modelul ales a fost Garmin Forerunner 165 Music. La configurare am setat și un obiectiv, pentru care am creat un plan de antrenament: 26 km pe 31 decembrie 2026. De atunci am tot încercat să mă țin de antrenamente.
Sunt cam multe, e drept, așa că mai dau skip ocazional, dar de cele mai multe ori le bifez.
Am avut multe antrenamente ușoare, sprinturi, alergări lungi și multe altele. Nici nu știu să le zic pe nume, încă sunt amator pe aici. Cert este că m-am ținut de treabă, iar kilometrii s-au tot adunat.
De multe ori însă mi se părea că alergările alea ușoare sunt în zadar. Eu voiam alergări lungi, să îmi demonstrez mereu că pot mai mult și mai bine. Răbdarea nu este mereu punctul meu forte. Dar ceasul știa el mai bine.
La Run Iași am simțit pentru prima oară progresul. A fost o cursă de 10 km, pe care aș fi vrut să o fac cu un timp cât mai apropiat de pragul de 50 de minute. Am început cu un ritm de 5 minute/km, ritm pe care îl consideram imposibil de dus pe distanță lungă. Pe scurt, era un ritm prea bun pentru mine, credeam eu.
Planul a fost să încep cu 5, să văd cât duc, iar mai apoi să o las mai moale. Practic, invers față de cum ar trebui. Totuși, am tot alergat cu 5 min/km, ba chiar am coborât sub 5, iar oboseala aia cruntă parcă nu mai apărea. Prin urmare, de la km 6 am accelerat și am lăsat picioarele să alerge. Culmea, au alergat super bine!
Alergam și mă miram că merge așa bine. La final am ajuns cu un timp de 48:41, ceea ce înseamnă un pace de 4:47 min/km.
A fost prima zi în care am simțit că toate alergările și toți kilometrii adunați nu au fost chiar în zadar. Mai mult decât atât, nu a fost o cursă pe care să o termin rupt. Nu am avut nevoie să mă așez ca să îmi trag sufletul. Doar m-am bucurat de apă și probabil că mai puteam să alerg fără probleme kilometri buni. Ba chiar mă tenta să alerg până la mașină.
A doua zi au fost ceva dureri musculare, dar nimic de speriat.
Ce frumos e progresul când îl simți pe propria piele! Iar astfel de zile vor mai fi. Știu eu asta.
