Echipamentul de protecție e sfânt!
Cea mai mare bucurie pentru mine e să umblu desculț prin curte. Iar când nu pot face asta, încerc să am picioarele cât se poate de aerisite, așa că port șlapi. Cu greu mă despart de ei atunci când trebuie să arăt decent sau să merg mai mult, așa că trebuie să iau adidașii.
Mă relaxează să simt iarba și pământul sub tălpi, așa că fac tot posibilul să am o curte cât mai curată din acest punct de vedere. Doar că acest obicei nu este mereu sănătos!
Așa se face că adesea rămân în șlapi și atunci când fac diferite treburi. De exemplu, în urmă cu ceva ani am avut o entorsă de mai mare frumusețea, pășind de pe o placă de beton direct pe pământul nu foarte nivelat, cu atomizorul de vreo 30 kg în spate. Urâtă treabă!
Înțeleg că odată comisă, sunt șanse mari să tot mai pățești astfel de probleme. De altfel, au fost destule momente în care a fost cât pe ce să o rezolv iar. Am tot scăpat până zilele trecute când, la fel coborând de pe o placă de beton mai înaltă (voi face scări acolo foarte curând) direct pe pământul nu foarte drept, toată greutatea s-a lăsat în picior și hopa, a căzut băiatu`.
Nu a fost fain nici acum, așa că a trebuit să amân un drum către Suceava pentru a doua zi. Dar acum pare că a trecut mai repede. Citeam că entorsele trec mai ușor cu cât faci mai multe. Sper să nu fie cazul totuși.
În ambele cazuri, eram în șlapi, pentru că îmi place să port. Aparent, e rețeta succesului la entorse: șlapi, picioare puțin ude (că îmi place să mi le răcoresc direct la robinetul din curte) și lăsarea greutății doar în piciorul cu pricina, la o coborâre cu diferență de nivel de vreo 40 cm, aproximez eu.
Dacă vă doriți astfel de bucurii, cam asta este rețeta. Eu nu prea mai vreau și, cu ocazia asta, constant că echipamentul e sfânt la muncile de prin curte. La bricolaj, cum îmi place să le etichetez. Iar cum urmează să insist mai des pe acest subiect, deci să desfășor mai multe activități prin curte, cred că e cazul să prioritizez achiziționarea echipamentului.
Chiar dacă mă doare sufletul să renunț la șlapi, chiar dacă divorțul nu e unul permanent, bocancii de muncă par a fi obligatorii. Căștile și ochelarii, la fel. Mănuși de calitate, de asemenea. Și sigur se găsesc și altele, în funcție de activitatea desfășurată.
Le voi aduna pas-cu-pas, ca bossu` ăl` mare, și în ciuda lipsei confortului, va trebui să le folosesc cât mai des. Sper să mă obișnuiesc.
5 comentarii
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Mănușile sunt cele mai sfinte din punctul meu de vedere. Inclusiv la tuns iarba le port.
Apoi ochelarii.
Și mie mi-ar plăcea să umblu desculț în curte, dar încă descopăr tot felul de chestii rămase după construcție, asta deși am încărcat deasupra cu vreo 10-15 cm de pământ..
Eu nu concep sa muncesc in papuci sau sandale pentru ca , nu am stabilitate , nu ma pot misca si ma chinui extrem de mult atunci cand am de carat ceva sau am de sapat ceva
Echipamentul de protecție este sfânt…mai ales când lucrezi într-un mediu în care se pot întâmpla accidente.
Cum ar zice Dana Budeanu.. „Aștia care poartă șlapi nu sunt bărbați..” :))) Acestea fiind spuse, eu lucrând de acasă, stau tot timpul cu papuci/șlapi în picioare. Pantaloni scurți, tricou, office suite ce să mai zic. 🙂 Cât despre protecția „oaselor”, bă nene, eu știu un lucru.. omu care-și păzește spatele, e mult mai bine decât ăla care n-o face.
Un „meseriaș adevărat” nu folosește ochelarii de protecție când taie chestii, de două ori am ajuns la oftalmolog pentru că m-am crezut „meseriaș adevărat”. În ambele cazuri am avut noroc pentru că nu au fost leziuni grave.
Apoi mi-am luat ochelari de protecție, dar tot mă cred „meseriaș” în rarele momente în care folosesc flexul, pentru că mi-e lene să caut ochelarii pentru 30 de secunde de mesterit.