Vă povesteam zilele trecute că m-am înscris la prima competiție de alergat din viața mea. Ei bine, azi a avut loc, așa că am revenit cu articolul în care vă povestesc cum a fost. Iar începutul nu poate fi altul decât următoarea: abordarea mea a fost un eșec total.
Am oscilat mult între cursa de 10 km și cea care a fost anunțată inițial ca având 6 km. Cea de 10 părea prea grea, cea de 6 prea ușoară. Iar după ce a fost anunțată ca având 4 km, părea cu atât mai ușoară.
Totuși, am vrut să încep de la grupa mică, așa că am rămas la Cursa Populară, după cum a fost ea numită. Numai că am rămas cu gândul că va fi ceva ușor.
Am ajuns la start cu gândul că va fi prea ușor și zău că tare am greșit. Știind că vor fi doar 4 km, am zis că pot să îi duc la un ritm alert. Ce nu știam eu? Erau de fapt 5.2 km, trailul nu se compară cu platul și e cu atât mai greu atunci când e noroi.
O altă greșeală a fost faptul că am început destul de tare. Am fost 104 oameni la start, așa că am vrut să mă desprind de mulțime, să pot alerga în voie. Cumva, planul meu a fost să ajung în prima jumătate, pentru ca mai apoi să alerg de plăcere.
Și asta am făcut. Problema e ca am început cu un ritm foarte alert, de 4:48 min/km, pe care mai apoi, din nu știu ce motive, am încercat să îl păstrez. Ritmul respectiv mi-a urcat pulsul la aproape 180, iar toată cursa am dus-o undeva între 170 și 180.
După ce m-am desprins de grupul cel mare, am alergat toată cursa cu un adolescent la o distanță de vreo 50 de metri de mine și cu un domn în spatele meu, undeva la 25 de metri. Am încercat mereu să mă apropii de cel din față, ceea ce a fost imposibil, dar totodată ideea că aveam pe cineva în spate m-a stresat continuu. De altfel, la un moment dat am vrut să scap de acest stres, așa că am făcut 10 metri la pas, crezând că va trece cursa. A început și el să meargă, eu am reluat alergatul, la fel a făcut și el.
Știam că pe ultima sută de metri va forța să mă întreacă și am încercat să evit asta. Doar că nu am știut când să sprintez, așa că am început un sprint pe care nu am reușit să îl duc la final. Mă rog, probabil că l-aș fi dus cu un plus de motivație, dar când l-am simțit în dreptul meu, efectiv am renunțat și am trecut linia de final mergând. Cred că au fost 5 metri sau ceva de genul acesta.
A fost o decizie bună, dar cumva încă mă frustrează ideea că m-a depășit la 2 secunde. Bine, chiar dacă era mai în vârstă, fizicul mult mai bun, picioare mai lungi, așa că a avut atuuri care mie mi-au lipsit.
Am trecut linia de finish cu o oarecare frustrare, iar timp de câteva minute nu am știut ce să simt. De altfel, cred că am fost mai degrabă ofticat. Știam că am fost printre primii, am avut timp bun, dar îmi era ciudă că mi-a fost atât de greu. În mintea mea, nu ar fi trebuit să depun atât de mult efort.
Abia după vreo 10 minute, după ce am consultat clasamentul, mi-am dat seama cât de bun am fost, iar atunci m-a lovit un val de fericire pe care l-am gestionat cu greu. Interesante sentimente se simt la un astfel de concurs, zău așa. Cred că e greu de dus nu doar efortul fizic, ci mai ales psihic.
Tot acel sentiment de „nu mai pot”, dar totuși să continui, să tragi și să încerci să te gândești la altceva, e copleșitor. Psihic nu cred că am fost pregătit de un astfel de concurs, dar știu sigur că pe următorul îl voi aborda mult mai sănătos.
Și totuși, efortul depus a avut efecte nu numai asupra pulsului, ci și asupra timpului și, în mod evident, asupra rezultatului final.
Clasamentul general a arătat cam așa:
Recunosc, e mult mai bine decât aș fi putut gândi că aș putea obține.
Majoritatea celor din fața mea au avut vârste muuuult mai fragede, așa că ar fi fost greu să mă apropii de ei. Deocamdată.
În plus, la categoria mea de vârstă am fost al 2-lea, în contextul în care au fost praguri foarte generoase: 20 – 39, iar cel de pe locul 1 avea puțin peste 20, iar cel de pe locul 3 era la aproape 2 minute în spatele meu. Dacă știam eu asta…. altfel abordam finalul.
Oricum, e satisfăcător:
- locul 2 la categoria de vârstă;
- 6/38 la bărbați;
- 7/104 la general.
A fost foarte fain. Am stat apoi și am urmărit bucuria oamenilor care terminau cursele de semi-maraton și maraton, iar promisiunea pe care mi-am făcut-o a fost următoarea: anul viitor voi face și eu asta. Și zău că abia aștept!
Cu puțin noroc, mai leg 1-2 concursuri anul acesta, dar vă țin la curent cu planurile. Desigur.
Încă nu am poză cu podiumul, dar apare ea curând.Â
Accept felicitări în comentarii. Mersiiiii!