Și ziceți că vă este frică să nu vă ia roboții locul?
Tehnologia a evoluat foarte mult și continuă să evolueze. Apar tot felul de gadgeturi unul mai inteligent ca altul și astfel omul simplu din popor este din ce în ce mai îngrijorat: dacă într-o zi vor fi atât de mulți roboți în lume încât ne vor lua locul? Ei vor face totul și vor cuceri lumea. Șansele ca în curând să existe roboți care să muncească în locul nostru sunt destul de mari, iar legat de ultima parte sunt destul de sceptic. Totuși, de ce să ne fie frică de un lucru care se întâmplă deja?
Eu unul cred că mai mult de 90% din oamenii de pe acest pământ, sau cel puțin din România, sunt roboți. Mă rog, nu la propriu deoarece nu funcționează cu baterii, însă toți gândesc la fel.
Cum ar descrie majoritatea oamenilor o viață frumoasă? Ei bine, e foarte simplu. Începem cu rezultatele bune din gimnaziu ca să intrăm la un liceu cât mai bun – cel mai bun, dacă se poate – apoi tragem tare să luăm bacul și să facem o facultate care, vorba aia… să ne facă oameni. Terminăm și facem un masterat ca să fim cei mai buni din domeniul care ne place, sau care se plătește bine.. ce mai contează dacă există plăcere și pasiune? După ce terminăm și masteratul, facem sau nu un doctorat. Ăsta e opțional. După ce terminăm toate acestea, avem vreo 25-27 de ani și ne căutăm de muncă. Găsim greu, și nu chiar ceea ce ne dorim, însă ne angajăm ca să avem ce mânca.
Căutăm o chirie și strângem bani să ne luăm casă. Trezirea în fiecare zi la ora 6.30, bem cafeaua și ne uităm la știri să vedem ce NU mai fac parlamentarii, iar apoi luăm același microbuz cu aproape aceiași oameni în el și ajungem la servici. Aici aceiași colegi care ne plac, sau nu, și același șef care vrea tot mai mult de la noi și pare că nu e mulțumit niciodată. Ieșim la 19 de la muncă, luăm microbuzul cu care am venit dar coborâm cu o stație înainte. Intrăm în același magazin și, pentru că a devenit deja tradiție, vânzătoarea știe ce să ne dea: pâine, ouă, lapte, cât să avem ce mânca. Ajungem acasă obosiți, nu avem timp să gătim. Facem un duș, mâncăm ceva în grabă și ne putem în pat. Deschidem televizorul, urmărim același serial sau aceeași emisiune și ne culcăm. A doua zi la fel.
În tot acest timp avem o relație, sau nu. Momente frumoase, mai puțin frumoase, ne gândim să facem nuntă mare, sau doar între cunoscuți, și mulți copii. Dacă nu mulți, poate cel puțin 2.. să fie fată și băiat. Mergem la același job, strângem bani, ne luăm casa noastră însă parcă nu e așa cum ne-am dori. Ne cumpărăm una, alta, să ne facem viața mai comodă. Un frigider, un dulap, o masă, un tablou, un televizor nou șamd. Atunci când ne dăm seama că le avem pe toate, avem deja 40 de ani și parcă nu mai avem puterea pe care o aveam la 25 de ani.
Parcă ne doare spatele când ajungem la servici, sunt zile când ne supără atât de rău capul încât ne purtăm urât cu clienții. Nimic personal, doar o zi proastă. Parcă nici vederea nu mai e la fel de bună. Inima, ne supără și ea după 2-3 cafele și un pahar cu vin. Ajungem la 45 de ani și parcă deja sănătatea noastră scârțâie.
Copii sunt deja mari. La școală amândoi, și avem așteptări ca și ei să ia note mari, că noi ne-am descurcat. Poate vrem chiar să ne calce pe urme, să facă același liceu și aceeași facultate. Ce mai contează dacă le place sau nu?
Ajung și ei să se căsătorească, stau la rândul lor în chirie și muncesc să-și ia casa lor. Noi ajungem deja să avem fire de păr albe sau să rămânem fără el. Nu mai putem să stăm la etajul 4 fără să avem lift în bloc. Prin oraș, mergem doar cu mijloacele de transport în comun pentru că facem 2 ore până la piață. Facem analize și vedem că suferim de tot felul de boli. Ne internăm, facem tratamente, injecții, pastile, regim șamd. Acum parcă nu mai contează faptul că avem propria casă, că am avut un job bun.. ce rost au astea atâta timp cât vedem că suntem cu un picior în groapă?
Văd acest ciclu la fiecare generație și pare că nu se mai sfârșește. Oare câte persoane am descris mai sus? Câți se vor simți? Acum, de cine să ne fie frică? De roboții ăia din metal strălucitor și cu led-uri în loc de ochi, sau de propria mentalitate, de propriile principii și de propriile vise? Nu trăim deja într-o lume de roboți în care toată lumea aleargă spre acel ceva care nu e nimic altceva decât sfârșitul? Alergăm, iar când ajungem vedem că de fapt nu a meritat tot efortul, că am pierdut timp prețios în zadar și totuși nu îi acceptăm pe cei care nu sunt roboți. Oameni care poate nu își doresc o familie, vor să fie singuri și să călătorească, oameni care nu ar suporta un șef bătrân și comunist… oameni care gândesc altfel, nu ca restul cârdului.
Ne e frică să fim altfel, pentru că poate vom fi judecați. Ne pasă de faptul că alții ne judecă și astfel alegem să trăim în anonimat și să nu fim decât unul din 7 miliarde de oameni care se învârt odată cu acest pământ. Ne e frică să bem o cafea de care nu a auzit nimeni, să ne îmbrăcăm în verde atunci când toți sunt la costum negru și cămașă albă. Ne e frică să ascultăm o muzică ciudată, ne e frică să nu ne placă ceea ce altora le place. Ne e frică să nu respectăm unele reguli morale. Ne e frică să ne spunem opinia doar pentru că e diferită, și totuși avem dreptul ăsta. Toată această frică ne scoate de pe scena vieții și ne trimite în public, și nu în primele rânduri.
