De ce uităm să mai vorbim?
Mai am și momente când sunt melancolic sau când mi-e dor de ceva sau cineva, iar în astfel de momente fie mă joc cu câte o rimă sau scriu un articol de genul ăsta care știu că e apreciat de o categorie de cititori anume și parcă deja îmi trec prin minte câteva persoane care vor îndrăgi măcar puțin ceea ce voi scrie chiar mai jos.
Ne putem spune lucrurile folosind tot felul de căi. Putem suna pe cineva oricând, pentru că avem o mulțime de minute, îi putem scrie un mesaj pentru că sunt nelimitate sau putem folosi Facebook, WhatsApp sau nu mai știu eu ce aplicație pentru a-i transmite ceva însă cu cât sunt mai multe, cu atât spunem mai puține lucruri. Importante.
Mă întreb, și o fac deseori chiar, de ce oamenii nu mai zic ceea ce gândesc, ceea ce cred, ceea ce simt. Parcă tot mai rar auzi un mulțumesc sincer iar în familiile obișnuite, cuvinte precum te iubesc sunt rostite cu tot mai multă neîncredere, teamă sau chiar deloc. Nu pentru că nu ar exista acel sentiment față de frate, părinte, soră, bunică șamd ci pentru că se crede că se înțelege de la sine. Cu toate că nu e deloc așa.
Atunci când simți ceva anume, mai ales când e vorba de sentimente frumoase, trebuie să arăți asta prin fapte sau chiar prin vorbe cu toate că cel mai important este să existe trăirea. Dacă vei ține totul în tine atunci e cam degeaba, pentru că cei de lângă tine nu se vor putea bucura de ceea ce simți tu față de ei, deci nici tu.
Iar pentru că tot e sfârșit de an, probabil unul din lucrurile pe care mi le plănuiesc pentru 2016 este să învăț și eu la rândul meu să folosesc mai des cuvinte precum mulțumesc, felicitări, te iubesc, apreciez, contează mult pentru mine șamd. Asta pentru că sunt atât de importante și totuși atât de puțin folosite.
2 comentarii
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
De la mIRC încoace, şi mai nou de la Facebockk, mulţi nice nu mai ştiu să vorbească, preferă să scrie, şi nice măcar să scrie nu mai ştiu să scrie, pen’că mîncă din litere, se esprimă prescurtat di parcă contu de Feisbuc ar ave minute incluse… Di cînd cu telefoanele astea super exagerat de intelijente, oaminii nice nu mai ştie să vorbească, preferă de multe ori să trimată semeseuri şi emoţii’coane, preferă o exprimare de tip animalicesc, adicătelea o exprimare de aia mutalaucă, fără să vorbască, daru vorbirii fiind exclusivitate numa pentru oameni. Încă pînă şi zbiarătele magariului, mugetu vaşilor şî nechezatu cailor îs cîteodat mai interiesante, ti cuprindi aşa un fior di plăşiere cîn’leauzi !… Mă rog, adică să nu fie chiar hăpt în apropiere, ci doar aşa, la oleacuţ di distanţî mai marii… În ce priveşte expresiile mulţumesc, felicitări, apreciez, pentru cei care doresc o mai „uşoară folosinţă” a lor, se poate deci programa ca prin apăsarea unei taste pe telefon (pe telefonu cela inteligent, nu pe orice telefon) să spuie deci el sîngur acele expresiuni, în acest fel s-ar economisi o droaie de energie pentru a scormoni în creer, răspunsu ar fi instantaneu şi deci şi rezultatele conversaţiei ar fi garantat de mulţumitoare. Di aia iubesc io tielefoanele celea, e mai dăştepe ca mine !
Sper că aţi luat ca şi glumă cele di mai de sus, pen’că nu ştiu cum să vă spui… aşa moapucat o melancolie şîntr-un astfiel di moment aşa mi-o vinit un chef să scriu ceava… 🙂
Ca să vorbim frumos s-ar cuveni, înainte de toate şi cu multă luare-aminte, să învăţăm să tăcem frumos. Neajunsul cel mare nu este vocabularul limitat, ci îndărătnicia gregară de a-l mărunţi până la aberantele alăturări de consoane cu care – se presupune şi, de la o vreme, se impune – s-ar cădea să ne familiarizăm. Asta dacă nu vrem să trecem definitiv în rândul „paşoptiştilor”. Stima de sine, ca atribut şi valoare de prim rang al individului educat, a coborât (prin forţa împrejurărilor sau consecinţă a valului care ne ia) – în cel mai bun caz – câteva trepte serioase. „Ceea ce ai grăieşte mai răspicat şi, uneori, mai mult decât ceea ce spui” – ar fi un dicton potrivit vremurilor actuale. Pe de altă parte, credeţi cumva că mai e timp pentru bună chibzuinţă şi aleasă potrivire a cuvintelor când ai mii de prieteni cărora trebuie (!!!) să le împărtăşeşti toate nimicurile care ţi-au asmuţit simţurile?!